Viață, Umanitate și Persoană

Mitul
6

„Un făt nu este o persoană până nu are loc implantare sau până când nu se dezvoltă. Acesta nu reprezintă o persoană până când nu este viabil sau până când nu respiră prima dată.”


Adevărul 6a. Viabilitatea este un concept arbitrar. De ce să nu asociem calitatea de persoană cu bătaia inimii, undele cerebrale sau altceva?

În cazul Roe v. Wade, Curtea Supremă de Justiție a definit viabilitatea ca momentul în care nenăscutul este capabil să trăiască în afara pântecelui mamei, chiar dacă are un ajutor artificial.[i] Însă este o problemă: cum aflăm care este momentul în care se dezvoltă plămânii? Dar de ce vrednicia de a trăi este dependentă de dezvoltarea plămânilor copilului? De ce să nu spunem că el devine om în a patra săptămână, pentru că acela este momentul în care inima lui bate? Sau a șasea săptămână pentru că atunci are unde cerebrale? Ambele sunt, de asemenea, arbitrare, dar ambele ar elimina toate avorturile care se efectuează în prezent. Cineva ar putea argumenta că faptul de a fi o persoană începe atunci când nenăscutul îşi suge prima dată degetul sau răspunde la lumină și zgomot. Sau de ce să nu spunem că persoana începe să fie atunci când copilul face primul său pas sau este obişnuit să meargă singur la oliţă?

Există doar un singur punct pentru orice ființă umană – un singur moment, faţă de care, cu o clipă în urmă nu exista o ființă umană, iar acum există. Acest moment este concepția.

Adevărul 6b. Aspectul viabilității se schimbă în mod constant, pentru că depinde de tehnologie, nu de nenăscutul însuşi.

În cele din urmă, bebeluşii pot fi viabili din momentul concepţiei.

Ca orice alt aspect, în afara concepției, viabilitatea este arbitrară. Momentul în care inima și creierul se dezvoltă este destul de constant. Cu toate acestea, în ultimele trei decenii, viabilitatea a fost redusă de la treizeci de săptămâni la mai puțin de douăzeci de săptămâni de dezvoltare. Dar au fost cazuri în care copiii s-au născut la nouăsprezece săptămâni și au supraviețuit. Viabilitatea depinde nu numai de copil, ci şi de capacitatea tehnologiei noastre de a-i salva viaţa. Ce se va întâmpla atunci când vom fi capabili să salvăm vieţi la cincisprezece săptămâni sau mai puțin? Acei copii vor deveni brusc umani și demni de a trăi? Putem sincer crede că, copiii la douăzeci și unu de săptămâni nu erau oameni cu douăzeci de ani în urmă, dar acum sunt doar din cauza tehnologiei îmbunătățite? Sau să credem că nenăscutul de optsprezece săptămâni, care este pur si simplu neviabil, nu este o ființă umană, dar în zece ani de acum înainte va fi, deoarece spitalele vor avea echipamente performante?

Oare natura şi valoarea copilului depind, de asemenea, de spitalul sau țară în care se află, având în vedere că unele spitale sunt echipate pentru a salva un copil de nouăsprezece săptămâni, iar altele nu ar putea salva un copil mai devreme de douăzeci și opt de săptămâni? Tehnologiile se schimbă, dar bebeluşii nu. Cu siguranță, nu putem să credem că gradul de sofisticare a echipamentelor care susţin viaţa determină realitatea sau valoarea vieții umane.

Cel mai mic copil care a supraviețuit în Oregon a cântărit doar 283 grame la naștere. S-a născut pe 5 martie 2000 și putea fi ţinută în palma mamei sale. După nașterea sa prin cezariană, Sophia nu a avut hemoragie craniană, care provoacă de multe ori orbire, retard mintal și alte probleme la copiii prematuri. Ea respira singură, iar la cinci săptămâni avea un kilogram și jumătate, adică greutate dublă decât la naștere. Reportajele ulterioare, care au ţinut prima pagină a ziarelor, au urmărit cu bucurie creșterea micii Sophia, arătând-o în drumul spre casă, cu părinții ei, la nouăzeci de zile după naștere. La acel moment ea avea patru kilograme.

Adevărul 6c. Într-un sens larg, mulți oameni născuți nu sunt viabili deoarece sunt incapabili să supraviețuiască fără a depinde de alții.

Dacă viabilitatea este privită în sens larg ca fiind capacitatea de a trăi fără a depinde de alte ființe umane, mulți oameni în societatea noastră nu sunt viabili. Copilul prematur încă depinde de cineva pentru îngrijire, chiar dacă este vorba de o echipă de medici şi asistente medicale, care îl supraveghează zi și noapte.

Ce au bolnavii, persoanele cu handicap, victimele Alzheimer, sugarii, copiii de doi ani, multe persoane în vârstă și nenăscuţii în comun? În primul rând, ei sunt oameni. În al doilea rând, nu sunt viabili pentru că sunt dependenţi de alte persoane pentru a trăi.

Multe victime ale accidentelor nu pot supraviețui pe cont propriu, fără ajutor medical. O persoana ale cărei plămâni sunt acum străpunşi este oare o non-persoană? Sunt un diabetic insulino – dependent. Nu pot supraviețui pe cont propriu. Fără insulină voi muri. Asta înseamnă că nu sunt o persoană? Capacitatea de a supraviețui fără ajutorul cuiva este un criteriu slab după care să fie evaluat caracterul său uman.

Un bebeluş nu va supraviețui două zile fără îngrijirea unui adult. Nici un copil de doi ani nu poate supraviețui pe cont propriu. Deși aceşti copii pot fi foarte incomozi și pot fi în opoziţie cu dorințele și stilul de viață al adulților, cei mai mulţi dintre noi nu credem că părinții lor au dreptul să-i omoare. Spun „majoritatea dintre noi” nu în glumă, ci în scopul de a fi precişi.

Psihiatrul și antropologul Virginia Abernethy de la Școala de Medicina a Universităţii Vanderbilt, a declarat în Newsweek:

Nu cred că avortul este greșit vreodată. Atâta timp cât o persoană este complet dependentă de mamă nu este o persoană. Conform acestui punct de vedere, care este împărtășit de alţi teoreticieni pro-alegere, un individ devine o persoană numai atunci când el sau ea devine un agent moral responsabil, în jurul vârstei de trei sau patru ani. Până atunci, bebelușii, ca și fetușii, sunt non-persoane; copiii cu deficienţe, cum ar fi cei cu Sindromul Down, ar putea să nu devină niciodată persoane.[ii]

Cei care se îndoiesc de consecințele logice și inevitabile ale poziției pro-alegere ar trebui să ia în considerare cu atenție aceste cuvinte. Chiar Newsweek, care nu a fost niciodată cunoscut ca un purtător de cuvânt pentru mișcarea pro-viaţă, nu poate să nu sublinieze ce salt scurt este de la avort la infanticid.

Adevărul 6d. Neputința sau dependența cuiva ar trebui să ne motiveze  să-l protejăm, nu să-l distrugem.

Problema viabilității constă în aceea că dacă o persoană este dependentă de altcineva pentru a supraviețui atunci ea nu are dreptul să trăiască. Totuşi, acest lucru este contrar cu ceea ce simţim că este corect.

În mod normal, atunci când vedem pe cineva maltratat, sentimentul nostru de indignare, nevoia noastră de a-l proteja este invers proporțională cu capacitatea persoanei de a se proteja pe sine însăși: cu cât este mai dependentă el sau ea, cu atât mai protectivi devenim. Percepând viabilitatea ca un ghid, acționăm complet contrar simţului nostru comun de responsabilitate morală. Decât să apelăm la cele mai bune instincte ale noastre, viabilitatea scoate ce-i mai rău din noi.[iii]

Acum câțiva ani, atenția întregii noastre națiuni s-a îndreptat către Jessica, fetița prinsă în fundul unui puţ adânc. Cantitatea de resurse umane îndreptată spre salvarea ei a fost mare, dar nimeni nu se gândea dacă ea merita. Ce a atins inimile noastre mai mult decât orice a fost neajutorarea și vulnerabilitatea ei.

Când gândim corect ne dăm seama că o persoană neajutorată merită ajutor tocmai pentru că este neajutorată. Este alarmant faptul că într-o societate neputința unui copil și dependența sa de altcineva sunt folosite ca argumente împotriva dreptului său de a trăi.

 

Referințe:
  • [i] Roe v. Wade, 410 U.S. 113 (1973), p. 38.
  • [ii] Kenneth L. Woodward, The Hardest Question, Newsweek, 14 January 1985, p.  29.
  • [iii] F. LaGard Smith, When Choice Becomes God (Eugene, Ore.: Harvest House Publishers, 1990), p. 146.